În lucrarea sa „Anatomia criticii”, Herman Northrop Frye observă că atât matematica, cât şi literatura pot fi aplicate realităţii exterioare, însă ambele există şi într-o formă „pură” (în sine). Ambele oferă, astfel, deschiderea către o libertate (considerată de Cantor ca fiind însăşi esenţa matematicii), care nu este însă un divorţ: odată desprinsă de lanţurile empiricului contingent, mintea matematicianului (sau artistului) poate alege să se întoarcă, creativ, asupra realităţii sensibile.
Bogăţia inexhaustibilă a universului matematicii pure (în sensul de corp de cunoaştere abstractă prezentându-se nemijlocit minţii umane) se întinde, în principiu, dincolo de mulţimea a ceea s-ar putea exprima în teoriile empiric-pozitiviste ale materiei, motiv pentru care ar putea fi văzută ca un prim semn al acestei stări de libertate (moment în care se pune serios sub semnul întrebării tentativa reducerii matematicii la un „mecanism neuronal adaptiv”). Orice idee sau teorie matematică profundă se constituie, în mod firesc, într-un portal de acces la această libertate, dincolo de care se descoperă posibilitatea exercitării unei autentice creativităţi şi, nu în ultimul rând, se degustă în mod constant misterul frumosului matematic. Să ne gândim, de exemplu, la fascinanta teorie axiomatică a mulţimilor cu ale sale modele exotice şi ierarhii de cardinale transfinite, la nesfârşita aventură a numerelor naturale, iniţializată în mod formal de axiomele lui Peano, pornind numai de la zero şi funcţia succesor, sau la lista de probleme încă nerezolvate despre numerele prime, ce se îmbogăţeşte de pe o zi pe alta.
Super-abundenţa şi frumuseţea intrinsecă a universului matematicii pure se pot lectura într-o cheie teologică – în măsura în care receptăm această abundenţă ca pe un dar, înrădăcinat în Logos, care invită persoana la participare şi „experimentare” într-un mod liber şi creativ şi implicit la o activă descoperire de sine. Mai mult decât atât, din perspectiva conştiinţei umane, participarea are o formă dialogală, căci obiectul matematic nu este inert, ci capătă, la rândul său, o reînnoită realitate, devenind „palpabil” în chip nou în spaţiul mental, oferind noi adevăruri şi sugerând continuarea dialogului prin generarea de noi experimente, spaţii de explorare (formale sau computaţionale), obiecte matematice, care, pe de o parte, aruncă o lumină asupra structurilor anterioare, iar pe de altă parte, amplificând ele însele misterul, sugerând noi întrebări care invită la o continuă participare.
Matematică și Teologie 