Matematică și Teologie

Există un "loc" foarte înalt, în care matematica se întâlneşte cu teologia.


2 comentarii

Matematica, o formă de asceză

În perioada anterioară anului 1989 eram elevă şi învăţam informatică într-un laborator nou, cu calculatoare HC considerate performante pentru vremea aceea. Informaţia era stocată pe bandă magnetică. Aveam uneori sentimentul zădărniciei, când, după câteva ore de lucru la calculator, se întâmpla una din desele întreruperi de curent de pe atunci şi, pentru că nu apucaserăm să salvăm pe casetă, roadele muncii noastre se pierdeau. Ne puneam atunci problema cu ce ne-am ales. Mai mult, ne întrebam cu ce se alege cineva care studiază informatica, dat fiind că acest domeniu evoluează rapid.

Probabil întrebări asemănătoare îşi pun şi cei care studiază o disciplină umanistă, care ar trebui să fie fondul de cunoştinţe edificatoare, de temelie, la care să se raporteze în această lume schimbătoare şi în mare parte subiectivă. Am avea nevoie de ceva la care să ne întoarcem permanent, ceva durabil şi de neclintit, o temelie a fiinţei noastre. Aşa cum era înainte casa părintească, de la ţară, cu simbolurile şi încărcătura ei emoţională deosebită. Aşa cum este vârsta copilăriei, loc de refugiu şi de statornicie, sursă de putere, de energii creatoare, cu zâne ocrotitoare, în lumea de azi, în care avem adesea sentimentul lipsei unui acoperământ iubitor, cald, mângâietor.

Cu ce rămânem după ce uităm tot: tot ce ne-a învăţat şcoala, tot ce am acumulat în viaţă? M-a impresionat foarte mult moartea lui Emil Cioran, care a suferit către sfârşit de Alzheimer, boală caracterizată de pierderea memoriei. Scepticul Cioran începuse traversarea inversă prin regnurile existenţei. Gabriel Liiceanu observă (în Declaraţie de iubire), că Cioran dorise, teoretizase această uitare, dar că nu o prevăzuse ca pe o păţanie reală a vieţii lui, că nu mizase, în privinţa sfârşitului lui, pe uitarea totală.

Continuă lectura