Matematică și Teologie

Există un "loc" foarte înalt, în care matematica se întâlneşte cu teologia.


5 comentarii

Matematica şi poezia

Prezentând alegerea carierei sale, fizicianul Heisenberg redă cuvintele spuse de mama unui coleg: „Mersul lumii este determinat în ultimă instanţă de ce vor oamenii tineri. Dacă tinerii aleg frumosul, va exista mai multă frumuseţe în lume, dacă aleg utilul, vor exista mai multe lucruri utile. De aceea, alegerea fiecăruia în parte are ponderea nu numai pentru el însuşi, ci pentru întreaga societate.”

Poezia şi matematica ţin de frumosul pe care tinerii îl pot alege.

Legătura dintre artă şi matematică a fost subliniată atât de matematicieni, cât şi de artişti. Că matematica este artă, o dovedeşte şi punerea în scenă, la Roma, a piesei Infiniţii scrisă de John D. Barrow, profesor de matematică la Universitatea Cambridge. Autorul dedică regizorului Luca Ronconi, „pentru imaginaţia sa fără limite”, Cartea infinitului. Scurtă introducere în nemărginit, etern şi nesfârşit, tradusă şi editată la noi de editura Humanitas în 2008.

Într-un poem dedicat de Nichita Stănescu matematicianului Solomon Marcus, poetul încheie astfel: „Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte//Cucuriguu!” În Omagiul său, adresat tot lui Solomon Marcus, poeta Constanţa Buzea vorbeşte despre „umbra care răsare şi suie pe zid, în acelaşi ritm/ cu acelaşi pas, totuşi, omul concret pe scara concretă / respiraţia lui eliberând un abur în ger, e altceva…”

Ar părea deci că inima şi mintea, sensibilitatea şi raţiunea, abstractul şi concretul nu pot fi puse alături. Ce au în comun matematica şi poezia? Aş aminti contemplaţia, gratuitatea, bucuria pură de a simţi şi înţelege. Matematica este o scrisoare a lui Dumnezeu, redactată într-o limbă frumoasă. Poezia ţine de Pathos, de partea fiinţei care e înflăcărată, care se minunează, care se întreabă, care nu moare în banalitate, în sărăcia unei lumi lipsite de sens. Dinamizează fiinţa. Spiritul integrator creează omul complet.

Pentru a se înţelege legătura dintre gândire şi intuiţie, dintre minte şi inimă, voi reda două concepţii: una a lui Lucian Blaga, cealaltă a poetului Paul Valery.

Ştefan Augustin Doinaş spunea despre Lucian Blaga: „E indiscutabil că Blaga are o structură duală, un eu bifrons, în care poetul şi gânditorul se aflau într-un echilibru desăvârşit: limbajul metaforic al gândirii sale, ca şi încărcătura ideatică a versurilor sale, constituie dovezi evidente. În măsura în care edificiul interior al unei personalităţi poate fi compartimentat, ni se pare limpede că, la Blaga, facultatea intelectivă şi facultatea imaginativă conlucrează îndeaproape, raţiunea, intuiţia şi sensibilitatea formează un singur organ complex a cărui funcţionare nu poate fi parcelată. Nucleul acestei gândiri este – aşa cum se ştie, aşa cum autorul a afirmat de multe ori – dimensiunea creatoare a destinului uman.”

Tot Ştefan Augustin Doinaş afirmă despre Paul Valéry: „Tentativa lui Valéry – despre care Bergson spune că „trebuia făcută” – reprezintă o manifestare a spiritului cartezian. Meritul ei este de a fi introdus în domeniul artelor, al poeziei în special, rigoarea şi precizia analizei ştiinţifice, relevând latura de disciplină intelectuală a unor acte complexe, ce păreau multora obscure, delimitând astfel rolul şi partea de răspândire a gândirii lucide în procesul creaţiei artistice.”

De altfel, Paul Valéry a arătat încă din tinereţe interes pentru fizică şi matematică. A scris „Lâintroduction à la méthode de Léonardo da Vinci”. Poetul era caracterizat în epocă drept un „Poincaré artist”. În 1940 a ţinut o lecţie la Collège de France în care a făcut elogiul omului ca fiinţă gânditoare. Tot în 1940 a schiţat proiectul unui balet abstract, un balet geometric intitulat „Figuri”. În 1943 a ţinut un curs la Collège de France despre ştiinţă. Ideea principală este aceasta: „Convingerea mea, încă din tinereţe, a fost ca, în faza cea mai vie a căutării intelectuale, nu există nici o diferenţă, decât nominală, între mişcările interioare ale unui artist sau poet, şi acelea ale unui savant…”

A ţinut legătura cu matematicieni, printre care îl amintim pe Hadamard, a asistat la conferinţele lui Einstein, a arătat interes pentru lucrarea lui Cantor despre bazele teoriei ansamblurilor transfinite. Printre cărţile lui preferate era cartea lui Henry Poincaré, Ştiinţă şi ipoteză.

Se pare că nu se poate vorbi despre o singurătate totală a matematicii, în cultură, aşa cum sugera Solomon Marcus în discursul său de recepţie la primirea în Academia Română. Parcursul intelectual al lui Valéry întăreşte, de asemenea, ideea că arta, dacă nu iese din autosuficienţă, ţinând cont şi de spiritul ştiinţific, nu se poate moderniza şi nu poate evolua…

Este o problemă culturală de integrare a diverselor domenii, care ţine totodată de aspiraţia spre universalitate, unitate şi evaluare a omului într-o perspectivă unitară.

Monica Patriche.

Sursa: ziarullumina.ro


10 comentarii

Sergiu Moroianu – unul dintre cei mai buni matematicieni ai României

În matematică, Massachussets Institute of Technology este vârful absolut. În 1999, din cei 90 de doctoranzi ai MIT, 8 erau din ţara noastră. Sergiu Moroianu (39 ani) este unul dintre ei. Cu un background educaţional remarcabil, ce include, pe lângă doctoratul obţinut la Boston, un master la École Polytechnique din Paris, două postdoctorate, unul la Hamburg, celălalt la Toulouse, matematicianul român este de găsit, astăzi, pe Calea Griviţei, la numărul 21. Aici se află Institutul de Matematică „Simion Stoilow” al Academiei Române, pentru care a ales să revină acasă. Și tot aici, locul de unde vor prinde aripi, fără îndoială, noile idei şi idealuri ale acestui personaj cu totul spectaculos, prin nivelul de educaţie la care a ajuns la vârsta sa, prin rezultatele uluitoare pe care le-a avut dintotdeauna la matematică. Povestea lui Sergiu Moroianu este una de spus acelor copii pentru care părinţii lor îşi doresc tot ce poate fi mai bun şi mai măreţ.

Totul a început în holul de la intrare al casei, pavat ca o tablă de şah, cu dale negre şi albe. Îi plăcea să sară într-un picior, pe diagonală. Într-o zi, a remarcat că în acest fel nu putea schimba culoarea dalelor pe care sărea. A fost prima teoremă de conservare pe care a înţeles-o Sergiu Moroianu. Se poate spune că atunci a început şi cariera lui de matematician. Avea câţiva anişori.

Trei decenii mai târziu, după ce matematica i s-a dezvăluit, treptat, în cele mai prestigioase instituţii de pe Glob, Sergiu îmi spune despre ştiinţa căreia i s-a oferit şi care i-a oferit, la rândul ei, atât de mult că este „ansamblul cunoştinţelor de natură matematică, adică bazate pe un set de axiome. Prin cunoştinţe, înţeleg legăturile între diferite obiecte de aceeaşi natură”. Îmi dă drept exemplu teorema lui Pitagora: „Într-un triunghi dreptunghic, chiar dacă nu cunoaştem lungimile laturilor, ştim că este mereu satisfăcută o relaţie între ele: suma pătratelor catetelor este pătratul ipotenuzei. Muncitorii ştiu să construiască un unghi de 90 de grade folosind un triunghi cu laturi de lungimi 30, 40 şi 50 cm. Un alt fapt matematic este teorema Gauss-Bonnet: media curburii suprafeţei unei gogoşi în formă de inel (sau tor) este întotdeauna zero, indiferent de cât de deformată ar fi gogoaşa. Pentru a înţelege enunţul, ar trebui, însă, mai întâi, definită curbura Gaussiana”, îşi continuă expunerea matematicianul nostru, cu un entuziasm enorm, de neoprit.

Moroianu, sinonim cu pasiunea pentru matematică

Mereu i-am admirat şi invidiat, recunosc, pe cei care înţeleg matematica. Sergiu te poate face să o iubeşti. Pe loc, dintr-o dată, miraculos. Indiferent câţi ani ai şi cu ce te ocupi. Aşa am păţit eu când i-am aflat povestea şi răspunsurile. În această etapă a vieţii, la 39 de ani, el, Sergiu Moroianu, le caută la Institutul de Matematică al Academiei Române, unde are un program de cercetare pe termen lung . „Sper că articolele mele de geometrie diferenţială globală vor aduce ceva nou în această ştiinţă”, spune. La IMAR, matematicianul aprofundează lucrurile pe care le înţelege şi încearcă să-şi lărgească orizontul, pentru a putea aborda noi probleme. În practică, lucrează la proiecte cu o durată de până la un an, mai ales cele în colaborare, pe teme care îi sunt abordabile şi, în acelaşi timp, interesante. A fi interesant în munca lui este esenţial. Interesul defineşte, de fapt, ce merită şi ce nu merită cercetat. Fiindcă o bună parte a muncii este găsirea subiectelor care să merite atenţia, efortul, timpul, energia. Pe urmă, cercetarea propriu-zisă înseamnă înţelegerea prealabilă a unor rezultate cunoscute din domeniu, identificarea problemelor şi căutarea, în continuare, a unei soluţii, a unui drum logic, cel mai adesea ghidat de intuiţie, spre un răspuns satisfăcător.

Continuă lectura