Matematică și Teologie

Există un "loc" foarte înalt, în care matematica se întâlneşte cu teologia.


5 comentarii

Matematica şi poezia

Prezentând alegerea carierei sale, fizicianul Heisenberg redă cuvintele spuse de mama unui coleg: „Mersul lumii este determinat în ultimă instanţă de ce vor oamenii tineri. Dacă tinerii aleg frumosul, va exista mai multă frumuseţe în lume, dacă aleg utilul, vor exista mai multe lucruri utile. De aceea, alegerea fiecăruia în parte are ponderea nu numai pentru el însuşi, ci pentru întreaga societate.”

Poezia şi matematica ţin de frumosul pe care tinerii îl pot alege.

Legătura dintre artă şi matematică a fost subliniată atât de matematicieni, cât şi de artişti. Că matematica este artă, o dovedeşte şi punerea în scenă, la Roma, a piesei Infiniţii scrisă de John D. Barrow, profesor de matematică la Universitatea Cambridge. Autorul dedică regizorului Luca Ronconi, „pentru imaginaţia sa fără limite”, Cartea infinitului. Scurtă introducere în nemărginit, etern şi nesfârşit, tradusă şi editată la noi de editura Humanitas în 2008.

Într-un poem dedicat de Nichita Stănescu matematicianului Solomon Marcus, poetul încheie astfel: „Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte//Cucuriguu!” În Omagiul său, adresat tot lui Solomon Marcus, poeta Constanţa Buzea vorbeşte despre „umbra care răsare şi suie pe zid, în acelaşi ritm/ cu acelaşi pas, totuşi, omul concret pe scara concretă / respiraţia lui eliberând un abur în ger, e altceva…”

Ar părea deci că inima şi mintea, sensibilitatea şi raţiunea, abstractul şi concretul nu pot fi puse alături. Ce au în comun matematica şi poezia? Aş aminti contemplaţia, gratuitatea, bucuria pură de a simţi şi înţelege. Matematica este o scrisoare a lui Dumnezeu, redactată într-o limbă frumoasă. Poezia ţine de Pathos, de partea fiinţei care e înflăcărată, care se minunează, care se întreabă, care nu moare în banalitate, în sărăcia unei lumi lipsite de sens. Dinamizează fiinţa. Spiritul integrator creează omul complet.

Pentru a se înţelege legătura dintre gândire şi intuiţie, dintre minte şi inimă, voi reda două concepţii: una a lui Lucian Blaga, cealaltă a poetului Paul Valery.

Ştefan Augustin Doinaş spunea despre Lucian Blaga: „E indiscutabil că Blaga are o structură duală, un eu bifrons, în care poetul şi gânditorul se aflau într-un echilibru desăvârşit: limbajul metaforic al gândirii sale, ca şi încărcătura ideatică a versurilor sale, constituie dovezi evidente. În măsura în care edificiul interior al unei personalităţi poate fi compartimentat, ni se pare limpede că, la Blaga, facultatea intelectivă şi facultatea imaginativă conlucrează îndeaproape, raţiunea, intuiţia şi sensibilitatea formează un singur organ complex a cărui funcţionare nu poate fi parcelată. Nucleul acestei gândiri este – aşa cum se ştie, aşa cum autorul a afirmat de multe ori – dimensiunea creatoare a destinului uman.”

Tot Ştefan Augustin Doinaş afirmă despre Paul Valéry: „Tentativa lui Valéry – despre care Bergson spune că „trebuia făcută” – reprezintă o manifestare a spiritului cartezian. Meritul ei este de a fi introdus în domeniul artelor, al poeziei în special, rigoarea şi precizia analizei ştiinţifice, relevând latura de disciplină intelectuală a unor acte complexe, ce păreau multora obscure, delimitând astfel rolul şi partea de răspândire a gândirii lucide în procesul creaţiei artistice.”

De altfel, Paul Valéry a arătat încă din tinereţe interes pentru fizică şi matematică. A scris „Lâintroduction à la méthode de Léonardo da Vinci”. Poetul era caracterizat în epocă drept un „Poincaré artist”. În 1940 a ţinut o lecţie la Collège de France în care a făcut elogiul omului ca fiinţă gânditoare. Tot în 1940 a schiţat proiectul unui balet abstract, un balet geometric intitulat „Figuri”. În 1943 a ţinut un curs la Collège de France despre ştiinţă. Ideea principală este aceasta: „Convingerea mea, încă din tinereţe, a fost ca, în faza cea mai vie a căutării intelectuale, nu există nici o diferenţă, decât nominală, între mişcările interioare ale unui artist sau poet, şi acelea ale unui savant…”

A ţinut legătura cu matematicieni, printre care îl amintim pe Hadamard, a asistat la conferinţele lui Einstein, a arătat interes pentru lucrarea lui Cantor despre bazele teoriei ansamblurilor transfinite. Printre cărţile lui preferate era cartea lui Henry Poincaré, Ştiinţă şi ipoteză.

Se pare că nu se poate vorbi despre o singurătate totală a matematicii, în cultură, aşa cum sugera Solomon Marcus în discursul său de recepţie la primirea în Academia Română. Parcursul intelectual al lui Valéry întăreşte, de asemenea, ideea că arta, dacă nu iese din autosuficienţă, ţinând cont şi de spiritul ştiinţific, nu se poate moderniza şi nu poate evolua…

Este o problemă culturală de integrare a diverselor domenii, care ţine totodată de aspiraţia spre universalitate, unitate şi evaluare a omului într-o perspectivă unitară.

Monica Patriche.

Sursa: ziarullumina.ro